Accidentări la sport la copii: riscul copilului care face un singur sport

01Ce înseamnă specializarea timpurie

Specializarea înseamnă antrenament intens într-un singur sport, renunțând la celelalte, de obicei tot anul. Ea nu apare peste noapte. Copilul începe cu fotbal, înot și bicicletă, apoi antrenorul îl vede talentat, antrenamentele cresc de la două la cinci pe săptămână, apar turneele de weekend și cantonamentele de vară.

Întrebarea pe care mi-o pun părinții e simplă: dacă nu se specializează acum, pierde? O analiză din 2013 a literaturii despre specializare a găsit că, pentru cele mai multe sporturi, nu există dovezi că antrenamentul intens într-un singur sport înainte de pubertate e necesar pentru a ajunge la nivel de elită. Riscurile găsite au fost mai multe accidentări, stres psihic și abandonul sportului la vârste mici.

Societatea americană de medicină sportivă ortopedică a ajuns la aceeași concluzie într-un consens din 2016: în majoritatea sporturilor, copiii mici nu câștigă nimic din specializarea timpurie, iar practicarea mai multor sporturi nu îi împiedică să ajungă la performanță mai târziu. Din experiența mea, excepțiile sunt sporturile în care vârful vine foarte devreme, cum e gimnastica, și chiar acolo volumul trebuie urmărit atent. Academia Americană de Pediatrie a adăugat o nuanță importantă: și copiii care se antrenează foarte intens fără să fie specializați pot avea aceleași probleme.

02Ce arată studiile despre accidentări

Trei studii mari răspund destul de clar:

În studiul din 2015, specializarea a crescut riscul chiar și după ce cercetătorii au ținut cont de vârstă și de orele de sport. Viteza de creștere în înălțime nu a fost diferită între copiii accidentați și cei sănătoși.

O precizare corectă: sunt studii care compară copii accidentați cu copii sănătoși la un moment dat. Arată o asociere puternică și repetată, nu o dovadă că specializarea singură produce accidentarea. Dar direcția e aceeași în toate, iar recomandările care decurg din ele sunt ușor de aplicat.

03Regulile simple pentru părinți

Din aceste date s-au conturat câteva repere pe care le folosesc și eu în cabinet:

• Orele de sport organizat pe săptămână nu depășesc vârsta copilului. Un copil de 10 ani: cel mult 10 ore pe săptămână de antrenamente și meciuri, la un loc.
• Cel mult 8 luni pe an în sportul principal. Restul anului: alt sport, mișcare liberă, pauză.
• Joaca liberă contează. Mersul cu bicicleta, fotbalul în fața blocului, cățăratul în parc. Sportul organizat nu ar trebui să fie de peste două ori mai mult decât timpul de joacă liberă.
• Cel puțin o zi pe săptămână fără sport organizat și câteva săptămâni pe an fără sportul principal. Aici e recomandarea mea, din practică.

Pentru adolescentele care fac fotbal, handbal, baschet sau volei, merită cerut antrenorului un program de încălzire neuromusculară. Am explicat de ce în articolul despre prevenirea rupturii de LCA.

04Apofizitele: durerile de creștere care nu sunt „doar creștere”

La copii, tendoanele se prind pe os în zone de cartilaj de creștere, numite apofize. Cartilajul e mai slab decât tendonul. Când un copil sare, aleargă și frânează mult, mai ales în perioada în care crește repede, tendonul trage de această zonă și o irită. Așa apar apofizitele, cele mai tipice accidentări de suprasolicitare la copii.

• Boala Osgood-Schlatter: durere și o umflătură tare chiar sub genunchi, pe tibie, unde se prinde tendonul rotulian. Era descrisă mai ales la băieții de 12–15 ani, dar azi apare la fel de des la fete, odată cu creșterea participării lor la sporturile cu sărituri. Peste 90% dintre copii se vindecă fără operație.
• Boala Sever: durere în spatele călcâiului, unde se prinde tendonul lui Ahile, la copiii care aleargă și sar mult. Alte cauze de durere de călcâi sunt descrise în articolul despre durerea de călcâi.

Tratamentul principal e reducerea temporară a sportului care doare, cu kinetoterapie în multe cazuri. Nu înseamnă neapărat oprire completă. Alungirea mușchilor coapsei și exercițiile de forță ajută, iar durerea trece de obicei odată cu încheierea creșterii. La adolescenții mai mari, durerea chiar sub rotulă poate veni din tendon, cum e descris în articolul despre tendinopatia rotuliană.

Mai sunt două situații pe care nu vreau să le scap. Durerea de spate la extensie, la gimnaste, dansatoare sau fotbaliști, poate fi o fractură de stres a vertebrei, înrudită cu spondilolisteza. Iar durerea pe un punct precis al tibiei sau al labei piciorului poate fi o fractură de stres.

05Perioada de creștere rapidă

Puseul de creștere de la pubertate e o perioadă sensibilă. Oasele se lungesc mai repede decât se adaptează mușchii și tendoanele, iar coordonarea se strică temporar: copilul pare dintr-odată mai stângaci.

Datele nu sunt unanime. În studiul din 2015 pe 1.190 de copii, viteza de creștere nu a fost legată de accidentări. În schimb, un studiu englez pe 77 de fotbaliști dintr-o academie a încercat o intervenție la cei aflați în plin puseu de creștere: volum de antrenament redus, mai multă coordonare, echilibru și exerciții de aterizare, plus forță adaptată fiecăruia. La copiii cu risc mare, accidentările au scăzut de la 5,2 la 0,8 la 1.000 de ore. E un studiu mic, fără grup de control, dar ideea e rezonabilă.

Practic, dacă vezi că un copil a crescut mult într-un an și a început să se plângă de genunchi sau de călcâie, discută cu antrenorul despre mai puține sărituri și sprinturi pentru câteva luni, nu despre oprire.

06Semnele pe care părintele nu le ignoră

O analiză franceză despre accidentările de suprasolicitare la copii o spune direct: durerea la sport nu trebuie considerată normală la un copil. E un semnal de supraantrenament. Copiii o ascund des, ca să nu piardă locul în echipă.

• durere care ține până a doua zi sau apare la fiecare antrenament;
• șchiopătat după meciuri sau dimineața;
• durere noaptea sau în repaus;
• durere pe un punct precis al osului;
• durere de spate la aplecarea pe spate, la gimnastică sau la dans;
• oboseală continuă, scăderea rezultatelor, lipsa chefului de antrenament. Pot fi semne de epuizare, nu doar de lene.

Mergi la urgență dacă un copil nu poate călca pe picior, dacă o articulație e umflată, roșie și caldă, mai ales cu febră, sau dacă un genunchi s-a umflat brusc după o răsucire.

La consult, ecografia e un avantaj la copii: nu iradiază, se face pe loc și arată tendonul, cartilajul de creștere și lichidul din articulație. Pornim aproape mereu de la o reducere temporară a volumului și de la exerciții, cu acordul antrenorului. Scopul e ca, peste zece ani, copilul să facă încă sport cu plăcere. Despre cum crește riscul când efortul crește brusc, la orice vârstă, am scris în articolul despre leziunile de suprasolicitare.

07Întrebări frecvente